Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poti spune câteva lucruri despre tine?
Maria Postu: Cel mai bine vorbesc despre mine cărţile mele. Există un eu exterior, adaptabil, pe care-l arborez în relaţiile cu ceilalţi la serviciu, exista un alt eu care se dezvăluie familiei si celor dragi şi mai există un al treilea eu, ascuns sub primele două, adevăratul eu care se arată doar atunci când scriu. Cred că un scriitor, un poet mai ales, se afla intr-o poziţie privilegiată față de cititorii săi, de adevăraţii cititori. Fiecare dăruiește si primeşte în egală măsură, mai întâi timp, apoi împărtășirea unor trăiri, a unor sentimente de suferinţă și dragoste, iertare și compasiune, acceptare și respingere. Sunt profesor de limba și literatura română și cred că există o strânsă legătura între a fi scriitor și a fi profesor. Una îşi pune amprenta asupra celeilalte, ele se presupun și se intercondiționează. Dincolo de principiile didactice din actul de predare –învăţare la această disciplină se cere nu doar cultura de specialitate ci şi sensibilitate şi emoţie. Sufletul adolescenţilor se lasă greu descoperit şi dacă nu posezi talentul de a le dezvălui ce se ascunde dincolo de subiectele de bacalaureat , ca profesor, pierzi ocazia unui schimb de viziuni ce îmbogățește ambele părți.
E.I. Care a fost momentul în care scrisul a apărut în viaţa ta?
M.P. De obicei, orele de literatura din gimnaziu sunt un bun prilej pentru un profesor atent sa descopere în elevii săi aptitudini literare deosebite. Aşa a fost și în cazul meu când, încurajată de profesoara mea de limba romană am început să compun versuri timide, cu temă patriotică mai ales, pe care le trimiteam revistei pentru copii „Cutezătorii”.
În liceu m-am lăsat captivă altui vis, acela de a deveni artist plastic, dat fiind faptul ca eram elevă a Liceului de Arte Plastice. Abia în facultate, încurajată de criticul Eugen Negrici, care a avut o încredere molipsitoare în mine, apropos de primul meu volum, intitulat ”Insomnii molipsitoare”, editura Pandora, București, 1994, am început să-mi iau mai în serios vocaţia de poet și am debutat la revista „Ramuri” din Craiova, oraș în care am urmat liceul și Facultatea de Filologie, de care sunt foarte legată și pe care îl conserv în memorie așa cum era el atunci: un oraș al libertății și al capacității de a visa orice , de a crede că e posibil orice dacă te simți liber și ești capabil să provoci în ceilalți dorul de libertate dar și dorul de autocenzura , de lupta pentru visul tău și altora. Cred că anii tinereții sunt anii decisivi pentru un artist, pentru orice om în general, anii în care începi să te inițiezi în marile mistere ale vieții și înveți cât de multe bătălii trebuie să porți cu tine, cu cei din jur și cât de puternic trebuie să fii pentru a repurta măcar câteva victorii.
Dacă accepți să renunti, toată evoluția ta viitoare va sta sub semnul renunțării și al compromisului. Este ceea ce nu am acceptat niciodată. Deşi pentru mulţi, anii de stagiatură în mediul rural au reprezentat o sursă de inspiraţie , pentru mine aceşti ani au fost ani scufundați odată pentru totdeauna, pe un țărm pustiu . M-au ” îmbogăţit” cu suferinţă, gânduri apăsătoare, amărăciune, dezgust existenţial, sentimente cu care mă reîntâlnesc chiar și după ce am ajuns pe un „ teren mai sigur”, in Bucuresti. Probabil că această zonă gri, ascunsă în spatele sentimentelor și emoţiilor mele, mă va acompania mereu pe post de amintire și sursă inspiratoare în mod inconștient. De aici , tonul pesimist al multor poeme pe care mi-l reproşează unii cititori. Dar eu le spun că ” Popoarele fericite nu au istorie” . Vă rog să-mi permiteţi să citez un fragment din poemul Călătorind spre halta Şoimul.
călătorind cu vagonul de clasa a treia
trebuia să cobor la halta Șoimul ciudat nume a
cărui profunzime
mi-a scăpat intotdeauna
Șoimul ar fi putut o haltă spre o destinație
necunoscută
ar fi putut fi numele unei menajerii ciudate
unde rar cobora cineva
iar de urcat, n-o făcea nimeni
Pentru că toți se urcau din cea mai de sud stație
dincolo de care incepea o altă lume, se vedeau prin
ceață
siluetele unor metropole mai indepărtate ca steaua
polară,
pierdeam ore intregi stand cu ochii lipiți de
geamurile nespălate
ale trenului de clasa a treia incercand să identific
in orașele acelea suprarealiste semnele vieții,
pe cineva care să mă recunoască
E.I. Cum începe o zi pentru scriitoare?
M.P. Ca să poți trăi, ca să poți fi acceptat de ceilalți, trebuie să uiți că ești scriitor, să-ți ascunzi cu discreție și modestie aura cu care crezi că ai fost înzestrat, pe drept sau pe nedrept. Sunt o femeie care se lasă îmblânzită și netezită de asperitățile vieții și care își scoate pe furiș sufletul la iveală noaptea și îl descompune și îl recompune în versuri sau proze, eliberându-se de gânduri profunde și de toate micile compromisuri cotidiene.
E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferenţa între stilul tău şi al altor scriitori?
M.P. Nu mi-am căutat niciodată stilul ci mai degrabă el m-a căutat pe mine. Nu m-a atras niciodată poezia clasică și nu am reușit să-mi exprim emoțiile decât în vers alb, lucru observat și de criticii care mi-au făcut onoarea de a scrie despre mine:
”De generaţia postmodernistă căreia cronologic îi aparţine, poeta se apropie, în egală măsură, prin strategia intertextualităţii şi prin convenţia metatextuală. Şi structural, prin forma circulară pe care o desenează împreună primul şi ultimul poem, adică „la început poemul doare…“ şi respectiv „dezvăţarea de poezie“, volumul de faţă anunţă o poetică de gradul al doilea, deci o poezie despre poezie. Din loc în loc transpare pe parcursul cărţii latura culturală a autoarei care, de dragul publicului elitist, juxtapune metapoezia procedeului livresc de tip intertextual. Păşind pe urmele lui Marin Sorescu, ale lui Lucian Blaga, ale lui Nichita Stănescu sau ale lui Mircea Eliade, poeta îşi afirmă, o dată în plus, calitatea de bună cititoare anterioară celei de scriitoare. Câtă poză în omogenizarea replicilor literare celebre cu discursul personal, precum în secvenţa: „uneori camera îmi părea nesfârşită şi surprinzătoare/ şi copleşită de fericire/ îmi spuneam/ că am reuşit să spintec burta ultimului peşte/ şi încă sunt vie“!
Încă un aspect tipic pentru orizontul de aşteptare al contemporaneităţii: cu excepţia câtorva poeme, volumul nu urmăreşte deloc punctuaţia firească, fiind evident că poeta – preocupată de coincidenţa revelatoare dintre titlu şi imaginarul artistic, ca şi de orientarea psiho-literară a mesajului formulat – respinge convenţiile formale pentru a lua act doar de valorile interioare.
Spaţiu simbolic, deschis hermeneuticii, cutia poştală a cerului este mărturia tulburătoare a intenţiei autoarei de a-şi dezvălui identitatea morală, peste care se suprapune nevoia de a părăsi urgent climatul de solitudine. Aşadar, la capătul celor cincizeci şi trei de proiecţii ale Mariei Postu în oglinzi paralele, în cea de poet şi în cea de epistolier, se definitivează – cu formularea aceluiaşi critic Eugen Negrici – „figura spiritului creator“.Teodora Rosca, in revista Cultura, nr 533, 5 octombrie 2015
E.I. Ce ne poţi spune despre cartea „Cutia poştală a cerului” ?
M.P. Este o apariție la care ţin foarte mult și căreia i-am dedicat doi ani de zile, din dorința de a sărbători cifra șase a volumelor mele de versuri prin rânduri ce au avut timp să își găsească maturitatea și care să exprime emoții necenzurat și printr-o simplitate cursivă. Câteva din poemele cuprinse în acest volum au fost premiate la Concursuri Naționale și Internaționale și sigur că acest fapt mă bucură, în același timp cred că în egală măsură mă bucură să aud că pentru un cititor necunoscut unul din poeme este „premiant”. De asemenea, grație acestui volum apărut în anul 2014 la editura ePublishers, București, am avut onoarea de a fi invitată la Festivalul Național al Poeților din Balcani, Braila, septembrie 2017 și de a fi inclusă cu poeme în Antologia Festivalului editată cu prilejul acestui festival, ajuns deja la a a XI-a ediție.
E.I. Care crezi că este cel mai dificil obstacol de care un autor trebuie să treacă, pentru a scrie o carte?
M.P. Cel mai dificil obstacol pentru un autor este probabil el însuşi: ce anume dezvălui, cât și cum celorlalţi, în ce măsură ai dreptul de a căuta un loc în memoria și în sufletul celorlalţi. Ani la rând mi-am amânat debutul din ceea ce ulterior prietenii mei mi-au spus că este o excesivă modestie. Cine suntem noi poeții, să pretindem un loc într-o bibliotecă, un loc mai ales în memoria cititorilor? Și acum continui să mă întreb dacă, vorba lui Arghezi, în loc să încerc să zămislesc din lut trupul poeziei nu era cumva mai bine să-l las sa fie doar lut pentru ulcioare?
Un alt obstacol este dorința pe care un artist o cunoaște deseori: atingerea succesului. Acest lucru depinde în cele mai multe cazuri de factori sociali și de media, ca și de cine te publică și te promovează și în mâinile cărui public ajung poeziile tale. Încercăm desigur cu toții să trecem praguri și să răspândim pe cât mai multe căi de comunicare ceea ce dorim să transmitem: poezie. Cred că acest lucru este mai ușor în ziua de astăzi, dar, în același timp și mai dificil de strecurat calitatea, însă această sarcină revine cititorului, care are infinite posibilități de a alege ce anume din tot ceea ce îi oferă cu generozitate diverse edituri și site-uri literare sau , ce anume vorbește sufletului său.
E.I. Ce valoare crezi că oferi prin cartea ta?
M.P. E o întrebare foarte grea…Toți avem ceva de oferit și ceva de primit de la artă, de la viață, de la prieteni, chiar și de la neprieteni…Dacă un cititor ajunge intenționat sau din întâmplare să citească un poem scris de mine, m-aș bucura să știu că el se regăsește aici pe sine, cu tot ce are mai bun în el, cu ceea ce nici nu știa că ascunde sau cu ceea ce nu putea să dezvăluie. Într-un fel poetul este un psihiatru deoarece îl ajută pe cititor să se vindece de suferință doar prin lectură și empatie.
E.I. Ai gasit un alter ego al tău, în literatură? Dacă da, cine este?
M.P. Ar putea fi un autor, o autoare, un poet sau un personaj…Mulţi autori mă reprezintă, unul dintre ei ar fi Emil Botta, Virgil Mazilescu…Dar pe măsură ce trec anii, percepţia noastră asupra realului , a irealului şi asupra propriului nostru eu se modifică, se îmbogăţeşte, aşa că acum mă regăsesc în Magicianul lui John Fowles. Iubesc măştile, teatrul, rolurile pe care le jucăm voluntar sau involuntar, scurt timp sau toată viaţa, deoarece astfel mă simt provocată să încerc să aflu cine este adevăratul eu din spatele unei măști. Dacă nu reușesc, încerc să-mi construiesc un eu care se potrivește cel mai bine cu masca ce mi se arată în fata mea.
E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?
M.P. Ei sunt speranţa că nevoia de frumos concretizat aici sub forma textului scris, nu va pieri niciodată. Eu simt că am și avem ascultători, privitori și suflete dornice de oglindire și cu poftă de artă, mă motivează acest lucru şi îmi hrănește speranța pentru longevitatea a ceea ce facem.
E.I. Unde îţi pot urmări cititorii noştri activitatea şi de unde pot cumpăra cărțile?
M.P. Pe site-ul scoalaardeleană.ro se găsește ultima mea carte, o carte pentru copii, apărută în ediție bilingvă româno-franceză, Leonor și zânele, pe site-ul mariapostu.ro se pot citi versuri si proze scurte din diferite perioade, iar cărţile de versuri se găsesc pe site-urile librăriilor online elefant.ro, librărie.net , edituracoresi.ro sau pe site-urile editurilor.