atelier de pictat neantul
atât de nostalgic șuieratul trenului auzit din camera mezinei Nike
devenită pentru câteva zile camera mea, atelierul meu.
încă mai simt mirosul tuburilor de ulei, grundul cartonului și aud
vocea lui explicându-mi legile perspectivei.
mai aud în puține nopți liniștite acel șuierat care mă cheamă, mă strigă, mă așteaptă,
mă revendică acolo unde mi-e locul
însoțit ca o trenă de mirosul tuburilor de ulei și de vocea lui Cicios
dar eu, eu încă mă mai tem să mă-ntorc în acel oraș mă mai tem
de parcă m-ar aștepta în mijlocul pieței un rug unde zi de zi se aruncă
oase pentru pisicile flămânde și pagini de jurnale ale unor copile desprinse din pânzele
prerafaelite în așteptarea adevăratei prăzi care va lumina orașul
întoarce-te , îmi spun mereu în curând va fi seară și te vei pierde pe noul bulevard
revărsat peste cer pe care tu nu-l știi
cine să te recunoască doar numele ți-e neschimbat
nu e nevoie să porți o mască pe chip nu e nevoie să te urmeze invizibili bodyguarzi
ce ți se poate întâmpla ? doar numele ți-e neschimbat și trusa ta de culori uscate în dormitorul
nerevendicat de Nike și vocea lui Cicios reverberează în pereții dormitorului devenit
atelier de pictat neantul
în cel mai rău caz el e încă acolo lipit de zid așteptându-te ,degetele lui țin o pensulă
ca un salut mut dorind să-ți picteze sufletul
alături- e o plăcuță cu numele lui al tău numele tău legat cu fundă roșie de al lui
atârnă pe gâtul unei vietăți pe care n-ați îmblânzit-o niciodată
întoarce-te în orașul în care locuitorii se hrănesc cu tablouri și sunete
e un loc gol
în colțul tabloului din piață și violonistul care cântă acolo cu aprobarea primăriei
ți-a pregătit o piesă de bun-venit
de ce nu te-ai întoarce în orașul acela de care ți-e atât de dor
